A învăţat să citească în stele!

Alexandra Andrei, directorul Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” din Târgu Jiu, lucrează în această instituţie de mai bine de trei decenii. Spune că a riscat totul atunci când s-a hotărât să vină în Gorj, însă, până la urmă este mulţumită de tot ceea ce a realizat. Are o familie frumoasă şi doi copii de care este foarte mândră.

Cel mai mare vis împlinit?
Având în vedere că părinţii mei erau de condiţie modestă, îmi doream să fac excepţie în rândul tinerilor din zona mea rurală şi să termin o facultate, după modelul dascălului meu de limba română, care provenise dintr-o familie de negustori şi era primul intelectual al localităţii. Părinţii mei erau simplii agricultori. Taică-meu a rezistat multă vreme la înscrierea în CAP, cum era atunci, dar a venit şantajul la adresa elevilor de liceu şi nu a avut de ales: ori intra el în CAP, ori renunţam eu la studii.

Cel neîmplinit?
Acela că am vrut mai mult decât facultatea pe care am făcut-o, însă condiţiile nu mi-am permis. A trebuit să mă înscriu la cursuri fără frecvenţă, şi nu cursuri la zi, din motive financiare. Am fost obligată şi să muncesc de la 18 ani, ca profesor suplinitor.

Cel mai mare regret?
Că n-am putut continua în învăţământ, aşa cum mi-aş fi dorit. În cei 10 ani ca dascăl, am avut o relaţie excelentă cu elevii mei şi ne-am bucurat când elevii noştri, din mediul rural, erau admişi în centrele universitare din România, într-un procent destul de mare. Poate şi pentru că nu aveau alte tentaţii.

Care este lucrul pe care aţi vrea să-l schimbaţi la oamenii din jur?
Percepţia faţă de cultură, tocmai pentru că lucrez în acest domeniu, şi poate şi faţă de învăţământ. Ar trebui să figureze amândouă în acelaşi Minister, nu pot funcţiona una fără cealaltă.  Dacă şi-ar fi schimbat percepţia faţă de cele două domenii, eu cred că România nici nu ar fi intrat în criză.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?
A fost ca a oricărui copil de ţăran, cu micile frustrări ale unor vacanţe care nu existau. Lucram întotdeauna în vacanţe, îngrijeam de animale, eu şi cu fratele meu, mergeam cu ele la câmp. Singura plăcere era să admiri peisajul şi să stai sub soarele de vară. Eram limitaţi din acest punct de vedere. De foarte multe ori îl ascultam pe bunicul, care n-avea niciun fel de instrucţie, dar fiind foarte receptiv, ştia foarte multe lucruri din intuiţie. Nu aveam ceas şi ştia, noaptea de exemplu, să aprecieze că este miezul nopţii, sau cât e ora după harta astrelor. Ştia să citească în stele. Ne scotea noaptea târziu, pe baza acelei hărţi.

V-a învăţat asta şi pe dumneavoastră?
Da, cât puteam eu să înţeleg atunci, până ne-am cumpărat primul ceas, ca să ne sculăm la timp. Ne explica ce e cu Luceafărul de ziuă, ce-i cu una, ce-i cu alta… Am înţeles parţial, trebuia mereu să-l mai întrebăm.

Care a fost cea mai mare trăsnaie pe care aţi făcut-o?
Acum, toţi copiii făceau câte ceva. Avea sentimentul că fratele meu este protejat, şi este adevărat şi în ziua de azi. El este cu doi ani mai mic. Eu, fiind primul născut, şi fată, am decepţionat. Nici măcar un botez aşa, pe cinste, nu s-a organizat. O petrecere în familie şi cu nervii de rigoare. Eh, la naşterea fratelui meu a fost mare tam-tam. Cred că îl protejau, pentru că era mai mic, şi el, la vârsta de doi ani, a  avut o problemă foarte serioasă de sănătate. Ne-am jucat amândoi cu grâu spălat şi, punându-ne grâu pe faţă, într-un joc inventat de noi, o ţeapă i-a intrat în ochi şi a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală foarte riscantă. A reuşit, dar în toată perioada aia de după intervenţie, până când lumea  a fost convinsă că totul este bine, el era prinţul căzut din stele şi jucăriile nu se mai împărţeau în mod egal.

Povestiţi-ne un pic despre familia dumneavoastră.
Soţul meu este încă avocat, deşi va ieşi la pensie. A lucrat ca judecător, a lucrat întâi şi ca dascăl. Apoi, el a terminat Dreptul şi voiam şi eu lucrul ăsta, însă n-am reuşit pentru că nu eram membru de partid şi nu mi-au acceptat dosarul. Copiii mei sunt mari deja. Fiică-mea este judecătoare la Tribunalul Timiş, băiatul a terminat două facultăţi, încă nu lucrează. Este la Timişoara acum.

Ultima carte citită?
Este a profesorului Zenovie Cârlugea. „Iubirile lui Lucian Blaga”, pe care am lansat-o alaltăieri.

Aveţi sau aţi avut porecle?
Când eram în învăţământ am aflat întâmplător, de la colegii mei, eu predând limba franceză mai tot timpul, că elevii îmi spuneau „Franţuzoaica” sau „Negresa”, pentru că mă tunsesem foarte scurt şi părul era aşa, pus pe bigudiuri mărunte.

Care este cel mai important lucru în viaţă?
Eu cred că important e să creezi un echilibru între viaţa profesională şi cea de familie, pentru că orice dizarmonie între cele două domenii te va transforma într-un om neîmplinit.

Care a fost cel mai nefericit eveniment din viaţa dumneavoastră?
Au fost câteva care m-au marcat. În vremea când erai dascăl suplinitor şi aşteptai să ai o nouă catedră din toamnă, era o incertitudine care-ţi transforma perioada de vară într-una de nesiguranţă. Şi am mai avut un moment greu, pot să spun, plecând din Vâlcea, judeţul meu natal, şi venind în Gorj, unde n-am găsit un post în învăţământ. Am ajuns la inteprinderea din Rovinari, pe post de translator, iar acolo, când s-a terminat rolul asistenţei franceze, nici eu nu aveau ce face şi eram dispusă să lucrez ca muncitor, oriunde, şi nici un asemenea post nu găseam. Am aflat de postul de la bibliotecă şi am venit aici. Din 1978 sunt la Biblioteca Judeţeană.

Cum v-aţi cunoscut soţul?
Ar trebui să scriu un roman, dacă ar fi să povestesc tot. Ne-am cunoscut în învăţământ, amândoi eram dascăli, şi cu multe cupluri care lucrau în învăţământ s-a întâmplat la fel. Am fi vrut mai mult decât să stăm la 100 de kilometri de cel mai important oraş şi am plecat din Vâlcea în Gorj, la Târgu Jiu, amândoi fără serviciu, până am ajuns să avem nişte locuri de muncă stabile. Au fost şi momente grele, în care a apărut şi primul născut, fetiţa noastră, şi multe probleme au fost atunci, din punct de vedere financiar.

De cine vă este cel mai tare dor?
Cred că mi-e dor de o viaţă liniştită, undeva, într-un mediu rural, un pic mai emancipat decât, de acum, fără grijile de fiecare zi.

Care ar fi ultimele lucruri pe care le-aţi face dacă aţi avea doar o zi de trăit?
Ar trebui să am cu copiii mei, poate, o ultimă explicaţie. Eu lucram, uneori, mai mult de opt ore şi n-aveam suficient timp pentru a le fi alături. Îmi spun şi acum că le era greu să accepte prezenţa noastră limitată alături de ei.

Care ar fi cel mai rău lucru pe care vi l-ar putea face soţul?
Doamne fereşte! Un rău nedorit ar fi să i se întâmple lui ceea ce nu doresc nimănui. Poate să-mi ceară un lucru pe care nu l-aş putea accepta profesional, deşi nu s-a pus niciodată problema să mă pună să aleg.

A consemnat Adelina Belgun

Categoria: Interviu

Tags: alexandra andrei, biblioteca, featured