A ridicat în picioare 6.000 de francezi!

Ştefan Popescu, directorul adjunct al Şcolii Populare de Artă din Târgu Jiu, este celebru pentru invenţiile sale. Tot ce-i pică în mână poate deveni, în cel mai scurt timp, un instrument muzical. A învăţat să cânte la sticlă, ulcior, nuci, paie, solniţă… şi chiar cu unghiile.

Cel mai mare vis împlinit?
Cel mai mare vis împlinit este acela că rămâne după mine, când n-o să mai fiu, ceva unicat în lume. Rămân nişte creaţii pe care numai eu le-am descoperit, precum: nuca, un tâlv care cântă exact ca taragotul, sticla plină cu ţuică (îi dă o altă rezonanţă), un ulcior, unghiile de la mână, la care am descoperit că se poate cânta, o ulcică, cuc din pământ sau lut, o cochilie de melc, nişte paie de ovăz, secară, trestie. A mai cântat cineva acum 50 de ani, într-un sat din Lihuleşti, de lângă mine, aproape de unde sunt eu, din Bustuchin.

Cel neîmplinit?
Unul dintre ele este faptul că băiatul meu, Ciprian, care predă naiul şi instrumente populare şi le construieşte (ce poate fi considerat un alt vis împlinit), nu vrea să cânte la petreceri şi la nunţi. Eu voiam să rămână după mine, în locul meu, dar dacă nu vrea… Aş vrea ca în România să se facă o facultate de instrumente populare. E păcat că în România, unde sunt marii muzicieni ai tuturor timpurilor, să nu se găsească cineva care să înfiinţeze această facultate de instrumente populare. De nai este, dar atât. Şi aceste pseudoinstrumente pe care le-am creat eu, care oricum vor rămâne instrumente, pentru că eu le dezvolt în această teză de doctorat pe care o susţin şi cred că sunt singurul din lume care tratează acest subiect, cu o temă unică: „Valorificare superioară a pseudoinstrumentelor şi instrumentelor populare aerofone în concordanţă cu diferite tehnologii de cultura plantelor din care se confecţionează”. 600 de pagini va avea.

Care este lucrul la care vă pricepeţi cel mai bine?
Pe linia culturală muzicală. Îmi place să cânt în faţa elevilor, am atâtea generaţii (predau de 36 de ani), sute de naişti şi fluieraşi în ţară şi în lume, unde au ieşit profesori. Predau la rândul lor în şcoli, sunt foarte buni profesionişti.

Care sunt ultimele lucruri pe care le-aţi face dacă aţi mai avea doar o zi de trăit?
Nu ştiu, însă mi-aş dori să rămână după mine sute de copii (în Gorj sunt cei mai mulţi naişti şi fluieraşi din ţară, la un loc) şi să mai creez încă un instrument.

Dacă ar fi să daţi un sfat oricui, care ar fi acela?
Un sfat al meu este să nu fie invidioşi, duşmănoşi şi să păstreze aceste tradiţii ale României, aşa cum le păstrez eu în Gorj.

Care e lucrul pe care aţi vrea să-l schimbaţi la oamenii din jur?
Să nu fie profitori, duşmănoşi unul pe altul şi să se ajute.

Care a fost cel mai nefericit eveniment din viaţa dumneavoastră?
Când mi-a murit tatăl.

Şi cel mai fericit?
Eram în turneu, în Germania. Soţia era gravidă şi s-a dus să nască, bineînţeles, la spital. Socrul meu mi-a făcut o glumă la telefon şi mi-a spus că am tot fetiţă (mai aveam o fată, Ştefania). Când am ajuns acasă, după zece zile, l-am găsit pe băiatul meu, pe Ciprian. Ştefania este în Viena, are acolo o afacere, dar vine o dată pe an acasă. În iunie vine.

Aveţi sau aveaţi porecle?
Porecle nu, mi se spune însă Fănică al lu’ Marin (pe tata îl chema Marin).

Care este cel mai important lucru în viaţă?
Să fim sănătoşi e cel mai important şi să rămână ceva în urma ta. Îmi doresc nepoţi (sper să am cât de curând de la băiat) şi măcar unul dintre ei să fie exact ca mine. Băiatul nu este ca mine, înfipt (zâmbeşte).

Care a fost cel mai nebunesc lucru pe care l-aţi făcut?
Nu am făcut nebunii, am fost un copil cuminte. La 10 ani am câştigat premiul, la Craiova, de cel mai bun fluieraş din Regiunea Oltenia. Nu m-a învăţat nimeni, dar vedeam bătrânii, la ţară, cum cântau. Cântam la fluier, alături de curci. Era un aparat de radio, Mioriţa, cu două baterii. Singurul aparat era la vecinul meu, care era secretar de primărie. Nu era curent electric, era lampă, şi ascultam la ora 12 muzică populară şi mă luam cu fluierul după un foarte bun profesionist. Asistenta din sat, de acolo, le spunea părinţilor mei să mă ducă neapărat la muzică. Nu erau posibilităţi ca acum, eu am purtat opinci până în clasa a VI-a, deci vă daţi seama… Mi-am luat apoi nişte teneşi, m-am dus la Craiova şi era un nămol… Aveam cretă la mine şi făceam cu creta peste nămol, ca să fie albi (râde).

Ce trăsnăi aţi făcut?
Mi-aduc aminte la Craiova, cântam sub bagheta lui Dumitru Botezatu, că am fost la ziua unui mare solist. Am stat la restaurant până dimineaţa şi am rămas cu capul pe masă. Ne-am pilit toţi, dar n-am făcut prostii (râde). Au uitat de mine, dar a venit unul dintre ei dimineaţa şi m-a ridicat (râde). Asta a fost cea mai mare trăsnaie, să zic, dar în rest n-am făcut prostii. Cea mai mare bucurie a fost însă atunci când eram în Franţa şi am ridicat în picioare şase mii de francezi. Când cucereşti publicul, se ridică în picioare şi aplaudă. Când îi vezi în picioare eşti copleşit, îţi vine să leşini. Tot în Franţa s-a întâmplat, prin ’90 şi, după recitalul meu, când am dat să intru în sala unde oamenii mâncau, au lăsat tot deoparte, s-au ridicat şi m-au aplaudat. Parcă eram un preşedinte de stat… (zâmbeşte). Am făcut primele discuri în Paris când aici, cel puţin în Gorj, nici nu existau aparate la care să le asculţi.

Aţi călătorit peste tot în lume?
Am fost peste tot, în afară de Statele Unite. Am fost chemat acolo, însă mi-a fost frică de avion. Mi-a fost frică şi când am fost în Israel, în turneu. Ce-am păţit… Când să aterizăm, nu se putea, puneţi centura, alarmă… Am fost un fricos… Jos era numai apă (zâmbeşte).

De cine vă este cel mai tare dor?
Fata trebuie să vină… De tata, care a murit. Nouă ne-a dat o educaţie, mie şi fratelui meu, să ieşim din acea mocirlă unde n-aveam nici curent electric, în satul Poieniţa, comuna Bustuchin. A vrut să ne şcolească. Eram premianţi…

Care ar fi cel mai rău lucru pe care vi l-ar putea face soţia?
De ce să-mi mai fie teamă? Suntem bine, ne înţelegem, suntem alături de copii.

A consemnat Adelina Belgun

Categoria: Interviu

Tags: featured, şcoala populară de artă, ştefan popescu