Cum ne-am scris destinul: bătălii care au schimbat soarta lumii (I)

„Poate că pe dumneavoastră nu vă interesează războiul, dar războiul este interesat de dumneavoastră”. Se presupune că acestea au fost vorbele lui Lev Davidovici Troţki, un adevărat expert în arta războiului.

Fie că ne place sau nu, războaiele şi bătăliile au scris şi rescris soarta lumii de sute de ori. În urma fiecărei lupte au existat urmări care, fie ele de scurtă durată sau de lungă durată, au avut efect asupra modului în care s-a dezvoltat lumea.
În cartea lor apărută anul acesta la editura Polirom, „Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea”, James Lacey şi Williamson ne descriu cu pasiune şi extrem de multe detalii contextul în care s-au purtat douăzeci dintre bătăliile ce au schimbat soarta lumii. Mai jos, am ales să descriem pe scurt mare parte dintre aceste bătălii şi să evidenţiem unele dintre cele mia importante urmări ale lor care au ajutat la consolidarea lumii actuale.

1. Maraton

Acum aproximativ 2.500 de ani, 10.000 de atenieni au „terorizat” o armată de trei ori mai mare alcătuită din neînfricaţii perşi.
Mai exact, în vara anului 490 î.e.n., după ce au cucerit mai multe insule din Marea Egee, perşii au acostat la Maraton, considerând că locul de aici le-ar fi asigurat o debarcare în siguranţă. Totuşi, comandantul Datis şi oamenii lui nu au luat în seamă (sau au subestimat) un amănunt esenţial: câmpia avea o singură cale de ieşire care să fi putut asigura retragerea rapidă a unei armate. Deşi izvoarele istorice nu indică exact perioada pe care au petrecut-o perşii aici, este clar că ei au stat suficient de mult în golful de la Maraton încât să le permită atenienilor să adune o armată. De fapt, atenienii au fost atât de rapizi, încât au străbătut cei aproximativ 40 de kilometri, până la Maraton, în doar o jumătate de zi.
Cu toate acestea, lupta nu a început imediat, ci grecii au decis, mai întâi, să aştepte până ce oamenii lui Datis vor rămâne fără provizii. Şi aşa s-a şi întâmplat. Când Datis a constatat că rămâne fără provizii şi când nu a mai suportat mizeria creată de oastea lui uriaşă, a hotărât că este timpul să îi atace pe atenieni, însă de fiecare dată când se uita la cei 10.000 de holiţi cu armurile lor strălucind sub soare, se răzgândea dându-şi seama că lipsa unui corp de infanterie grea ar fi provocat daune mult prea mari în rândul armatei sale. Aşa că perşii decid să se retragă. Însă chiar în dimineaţa în care Datis iniţiază retragerea, atenienii, îmbrăcaţi în armuri grele, cu scuturi şi lănci strălucitoare, încep să înainteze cu pas grăbit spre tabăra perşilor.
Fireşte, perşii au fost pe cât de uimiţi, pe atât de amuzaţi de nebunia care părea să îi mâne pe greci în această acţiune aparent sinucigaşă. Şi totuşi, pe măsură ce atenienii organizaţi în rânduri foarte strânse grăbeau pasul, şi ritmul paşilor şi al armurilor devenea din ce în ce mai alert, mai obsesiv şi perturbator pentru soldaţii perşi ce îşi ţineau strâns în mâini scuturile de răchită. Cu cât distanţa dintre cele două armate devenea mai mică, cu atât atenienii grăbeau pasul până în momentul în care, în ultimii 180 de metri, paşii lor alerţi s-au transformat într-un sprint perfect sincronizat. Intimidaţi, arcaşii perşi au ratat momentul oportun şi şi-au lansat prea târziu săgeţile. În momentul în care zidul viu compus din atenieni bine apăraţi de armuri s-a izbit de soldaţi perşi, măcelul a început.
Primele rânduri de infanterişti au căzut seceraţi în câteva clipe, iar atenienilor nu le-a luat mult până şi-au atins scopul. Într-un astfel de haos, bătălia a fost nu doar grea, ci şi îndelungată, însă curajul nebunesc, armurile, buna organizare şi strategia de atac i-au făcut pe atenieni învingători. Se spune că succesul atenienilor a fost atât de mare încât ei nu au pierdut decât 192 de oameni, spre deosebire de perşi care şi-au lăsat în urmă peste 6.000 de decedaţi.
După victorie, un mesager a fost a trimis în Atena pentru a da vestea cea bună. Legenda spune că el a parcurs cei 42 de kilometri în fugă, îmbrăcat în armură, pentru ca apoi, odată ajuns în Atena, să îşi dea ultima suflare, nu înainte de a striga „Ura! Am învins!”.
Care au fost urmările acestei bătălii, vă întrebaţi? Ei bine, pe lângă proba de la Jocurilor Olimpice, propusă chiar de baronul Pierre de Coubertin, în cinstea mesagerului de la Maraton, trebuie să recunoaştem că dacă atenienii ar fi căzut pradă perşilor şi ar fi fost înrobiţi, exista riscul ca unele dintre cele mai sclipitoare minţi (precum Aristotel, Platon, Socrate etc.) care au pus bazele civilizaţiei, principiilor şi culturii europene actuale să nu îşi mai fi putut exprima ideile geniale.

2. Gaugamela

Lupta de la Gaugamela a avut loc în anul 331 î.e.n. la trei ani după ce Alexandru cel Mare traversase strâmtoarea Dardanele îşi începuse campania în Persia. În primăvara lui 333 î.e.n., Alexandru ajunge faţă în faţă cu Darius, în Levant. Însă, odată ce perşii sunt cotropiţi, Darius îi scapă printre degete macedoneanului. Abia la începutul anului 331  î.e.n, după ce Alexandru a reuşit să deţină control total asupra Levantului şi să întemeieze oraşul Alexandria, decide să atace inima Imperiului Persan.
De data aceasta însă, Darius este cel care alege unde se va duce bătălia. Locul a fost Gaugamela, o câmpie întinsă pe care se speculează că Darius ar fi strâns 200.000 de oameni care să lupte alături de el, folosindu-se de 15 elefanţi şi 100 de care de luptă. Prin comparaţie, armata lui Alexandru era compusă din 7000 de cavalerişti şi 40.000 de infanterişti. Diferenţa importantă a fost că armata lui Darius nu era alcătuită din elită precum cea a lui Alexandru, ci dintr-o mare diversitate de soldaţi neexperimentaţi care vorbeau diferite limbi. În plus, una dintre cele mai mari greşeli a lui Darius a fost aceea că în noapte dinaintea luptei, de teamă să nu fie atacat, a decis să îşi ţină armata în alertă. Astfel, pe când soldaţii lui Alexandru se odihneau, cei ai lui Darius erau gata de epuizare. Acest lucru a contribuit semnificativ la măcelul ce urma să apară odată cu ivirea zorilor.
Lupta a fost teribilă, dar şi de data aceasta învingător a fost cel care a dat dovadă de bună organizare şi de strategii pe cât de ingenioase, pe atât de nebuneşti. La sfârşitul zilei, Darius a părăsit câmpul de luptă doar cu o mică parte din armata cu care venise. Ce urmări a avut bătălia? În primul rând, după această victorie, regiunile persane au devenit nu numai parte a marelui imperiu al lui Alexandru, ci şi centrul lumii elenizate. Victoria de la Gaugamela a dus la o îmbinare unică între culturile Vestului şi cele ale Estului.
În al doilea rând, poate că ar fi trebuit să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă armata lui Alexandru ar fi fost învinsă. Cu siguranţă Darius nu ar fi cruţat pe nimeni din armată şi astfel grecii nu ar fi avut cum să se mai apere împotriva răzbunării perşilor şi, cine ştie, poate că civilizaţia elenă ar fi fost rasă de pe faţa pământului, aşa cum făcuse şi Alexandru cu multe oraşe din Asia.

3. Zama

În secolul III î.e.n, Cartagina domina lumea vestică, fiind cea mai mare putere comercială şi maritimă a lumii vestice. În 264 î.e.n, Roma cucerise teritoriul Italiei de la sud de Pad, iar setea ei pentru cuceriri nu se oprea aici. Astfel, în scurt timp, ambiţia Romei pune Republica în conflict direct cu interesele economice ale cartaginezilor, iar rezultatul sunt două decenii de război ce se încheie cu un armistiţiu în favoarea Romei. Totuşi, în momentul armistiţiului, un singur general cartaginez a rămas neînvins, iar acesta reprezenta un duşman puternic. Numele acestui general era Hamilcar Barca, nimeni altul decât tată lui Hannibal, unul dintre cele mai strălucitoare genii militare ale lumii, care sub supravegherea tatălui său va creşte pregătit pentru împlinirea gloriosului destin şi purtând o ură eternă pentru romani.
Aşa se face că el este cel care porneşte cel de-al Doilea Război Punic sfidând, practic, puterea Imperiului Roman. Din 218 şi până în 201, războiul pare să se deruleze ca un joc de şah. Când Hannibal făcea ravagii în Italia, Roma ataca armatele cartagineze din Spania. Întrega perioadă a fost marcată de unele dintre cele mai originale metode de asediere şi negociere, de strategii de apărare şi atac de geniu. Însă soarta celor două mari puteri s-a decis la Zama, nu departe de Cartagina. Bătălia a fost crâncenă. Polibius nota că „spaţiul dintre cele două armate era o mare de sânge acoperită cu răniţi şi cadavre”. În momentul când, în sfârşit, cartaginezii au cedat şi au încercat să se retragă, romanii au fost mânaţi de o poftă de sânge orbitoare. Singurul lor scop era să omoare cât mai mulţi cartaginezi, puţini fiind cei care au scăpat de suliţele romane.
Când măcelul s-a sfârşit, 20.000 de cartaginezi zăceau într-o baie de sânge şi cam tot atâţia fuseseră luaţi prizonieri. Nici pe romani nu i-a costat puţin victoria, ei pierzând în urma confruntării aproximativ 1.500 de vieţi. Cel de-al Doilea Război Punic a fost cel mai dificil din istoria romanilor şi numai geniul generalului Scipio, care îl egala pe cel al lui Hannibal, a scăpat Roma de la pieire, căci dacă învingătorii ar fi fost cartaginezii, oraşul ar fi fost ruinat.
Pe de altă parte, succesul Romei de la Zama a fost unul dintre factorii care a determinat formarea marelui Imperiu Roman. Aşadar, nu este o exagerare dacă am spune că soarta lumii occidentale s-a decis la Zama, mai ales dacă ne gândim la influenţa pe care a avut-o Imperiul Roman în viitoarele sute de ani asupra civilizaţiilor vestice.

Categoria: Mistere

Lasa un comentariu




Daca vrei sa iti apara poza la comentariu, du-te la Gravatar.

* GorjDomino.com nu-si asuma raspunderea pentru continutul comentariilor dar isi rezerva dreptul sa le stearga pe cele pe care le considera jignitoare.
banner ad