Gheorghe Porumbel: „Făceam câte-un chef de ţinea câteva zile!”

În viaţa directorului Ansamblului Folcloric Profesionist „Doina Gorjului”, din Târgu Jiu, există o persoană foarte specială. Nu are decât doi anişori şi este nepoţica din partea fiului. Ce regrete are Gheorghe Porumbel, dar şi de ce i se spunea „Corbul”, ne va spune imediat.

Cel mai mare vis împlinit?
Copiii mei. Sunt amândoi foarte reuşiţi. Am doi copii, o fată de 29 de ani, care este consilier juridic, şi un băiat de 31 de ani, căsătorit, inginer de meserie. Mi-a dăruit şi o nepoţică care în martie împlineşte doi anişori.

Dar visul neîmplinit?
Se pare că viaţa nu-mi va oferi posibilitatea de a-mi îndeplini tot ce-mi doream, aşa, să zicem că nu am niciun vis neîmplinit.

Cel mai mare regret?
Cel mai mult regret că nu m-am născut într-o eră în care să descopăr elixirul tinereţii. A trecut timpul foarte repede, în curând fac 56 de ani, iar cel mai mult regret că îmbătrânesc.

Ce-aţi face dacă aţi afla că mai aveţi doar o zi de trăit?
Prefer să nu ştiu când o să mor. Chiar nu ştiu ce aş face. Este bine că nu ştim când murim şi nu ştiu cine ar putea să aleagă ultimele lucruri pe care le-ar putea face în momentul ăla.

Ce aţi vrea să schimbaţi la oamenii din jurul dumneavoastră?
Poate că la unii aş vrea să schimb mentalitatea, iar în cazul lor care nu cred în mine, aş vrea să-i conving că sunt exact aşa cum mă văd şi cum mă cunosc. Nu am mai multe feţe.

Cea mai frumoasă amintire?
Am foarte multe amintiri frumoase, dar cred că cea mai recentă este aceea când nepoţica mea a împlinit un anişor.

Ce aţi face dacă aţi câştiga un milion de euro?
În primul rând, mi-aş achita datoriile la bancă. Apoi, restul banilor i-aş băga într-o afacere din care să se înmulţească. Şi n-aş uita nici să-i ajut pe mulţi dintre cei necăjiţi, şi nu spun asta doar aşa… O parte dintre ei, că pe toţi ar fi imposibil.

Ce v-aţi dorit foarte mult şi n-aţi apucat să faceţi până acum?
Mi-aş fi dorit foarte mult să am mai mult timp liber pentru mine, deşi sunt o persoană foarte activă. Un alt regret al meu este că nu am putut acumula atâtea cunoştinţe cât mi-aş fi dorit.

Aţi dat sau aţi primit şpagă?
De luat, sub nicio formă, poate o atenţie, o cafea… De luat nici atât. Sunt foarte categoric din punctul ăsta de vedere. Sunt împotriva lucrurilor rezolvate pe bani.

Ce poreclă aveaţi în adolescenţă?
În clasele I-IV, colegii mei din satul natal Novaci îmi spuneau „Corbul”, pentru că eram brunet. Acum nu mai am nicio poreclă.

Ultima carte citită?
Cartea pe care încă o citesc şi n-am reuşit s-o termin este volumul II, de Mircea Eliade, dar nu-mi amintesc acum cum se numeşte exact.

Care este cel mai important lucru în viaţă?
Mai ales în timpurile în care trăim, trebuie să fii foarte sever cu tine şi într-o lume în care escrocii apar ca şi ciupercile după ploaie, prefer verticalitatea. Concret: să fii om, să fii cinstit cu tine însuţi şi cu cei din jurul tău.

Care este cel mai rău lucru pe care vi l-ar putea face soţia?
S-au cam dus vremurile… Ce să mai facă?! Suntem la vârsta la care n-am mai avea ce rău să ne facem unul altuia.

Ce sfat aţi da oricui, în această clipă?
Să înveţe carte, fiindcă niciodată nu vei putea izbuti să faci ceva fără a avea carte. Şi, repet, într-o lume plină de escroci, să fie cinstiţi cu sine şi cu cei din jur. Cinstea este calitatea care primează în cele din urmă…

Ce aţi vrea să schimbaţi în viaţa dumneavoastră?
Mă mulţumesc cu ce am, n-aş vrea să schimb ceva anume.

De cine vă este cel mai tare dor în momentul ăsta?
De părinţi. Au murit amândoi.

Ce cuvânt vă caracterizează?
Lauda de sine nu miroase a bine… Faptul că sunt un om normal, asta cred că mă caracterizează. Normalitatea, într-un cuvânt.

Cu ce trăsnăi vă puteţi „lăuda”?
N-am fost nici printre cei mai cuminţi, dar nici n-am făcut boacăne foarte mari. Nimic ieşit din comun. În tinereţe, făceam câte-un chef de ţinea câteva zile…

La capitolul „fete” cum stăteaţi?
Eeee, la capitolul ăsta stăteam foarte bine (râde).

Când v-aţi îndrăgostit prima oară?
Când eram în liceu, în Novaci. Apoi au urmat alte prietenii. Pe vremea aia, dacă te duceai cu o fată la un film, puteai să spui că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior.

Cu ce le cucereaţi?
Eee, cu ce?! Cu vorbe frumoase! (zâmbeşte).

Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră?
A fost repartizată să lucreze la Novaci, ea absolvise Liceul Pedagogic, iar eu lucram pe atunci la Casa de Cultură. Pe vremea aia se organizau tot felul de evenimente culturale, şi aşa ne-am cunoscut. După un an de zile ne-am căsătorit. Şi uite aşa au trecut 32 de ani. Ne-am căsătorit în ’78.

A consemnat Adelina Belgun

Categoria: Interviu

Tags: featured, Interviu, porumbel