La porţile Orientului: asasini şi haşişini (I)

Cei cărora lumea întreagă le datorează termenul „asasin” au fost o stranie şi redutabilă confererie religioasă din Orientul Mijlociu. Spaimă a duşmanilor ideologici din sânul Islamului precum şi al creştinilor din Persia şi Siria, Ordinul Haşişinilor a marcat istoria acelor locuri prin asasinatele sale cu substrat politic şi ritual. Astăzi, amintirea le este readusă în memoria colectivă doar de un joc pe computer de mare succes. Assassin’s Creed sună cumva cunoscut?
Un fondator legendar

Neobişnuita confererie de războinici mistici avea să intre pe porţile Istoriei plutind pe norii extatici şi halucinogeni ai fumului de cânepă indiană. Căci temutul Ordin al Asasinilor şi-ar trage numele de la termenul Hashashin care la rândul său provine chiar de la haşişul consumat în mari cantităţi de adepţii şi membrii ordinului.
Cu toate acestea, unii istorici specializaţi în studiul acestui ordin unic în peisajul musulman, precum Farhad Daftari, susţin că denumirea de haşişini, provenită de altfel din sursele şi cronicile istorice musulmane, ar fi una folosită abuziv şi care nu ar corespunde realităţii.
Istoricii în cauză susţin că denumirea de haşişini ar trimite mai degrabă cu gândul la persoane excluse social pe motive religioase (este cunoscută ostilitatea majorităţii sunite faţă de minoritatea ismailită, provenită din doctrina şiită), comparativ cu imaginea de asasini drogaţi cu haşiş, provenită din povestirile medievale ale cruciaţilor întorşi în Europa, în condiţiile în care aceştia din urmă erau nişte ignoranţi notorii în privinţa lumii musulmane cu care fuseseră în contact ostil.
Ordinul Asasinilor a luat naştere cu puţin timp înainte de declanşarea primei cruciade (anul 1080). Din nefericire, există foarte puţine surse istorice credibile din acea perioadă, care să aducă lumină asupra acestui eveniment. Majoritatea scrierilor au fost distruse sau pierdute odată cu căderea fortăreţei Alamut, în anul 1256 sub loviturile mongolilor.
Istoria ordinului începe, şi se confundă chiar până la un punct, cu figura lui Hassan Ibn Sabbah, un credincios fervent de rit Nizari ismailitean. Acesta a fondat Ordinul, care a fost deosebit de activ şi influent în Siria şi Persia până la finele secolului 13, după Hristos, când a fost distrus de hoardele mongole ale lui Hulagu în Persia şi de trupele sultanului mameluc Baibars în Siria. Tatăl lui Hassan, era născut în provincia Khorasan şi un credincios şiit recunoscut în comunitatea sa.
În ciuda acestui fapt, bătrânul fusese silit de circumstanţe să facă apologia ritului sunnit, doctrină aflată de la începuturi într-un conflict ireconciliant cu şiismul. Pentru a trăi în bună înţelegere cu stăpânitorii sunniţi ai Khorasanului din acea perioadă, bătrânul acceptă să-şi trimită fiul zălog pentru ca acesta să studieze sunnismul în cetatea Nishapur.
Acolo, Hassan Ibn Sabbah se împrieteneşte cu  Nizam-ul-Mulk, cel care avea să devină vizirul sultanului selgiukid Malik-Shah. În timpul domniei redutabilului Alp-Arslan, Hassan a ales să fie o figură obscură la curtea duşmanilor religioşi ai neamului său. A învăţat obiceiurile acestora, tacticile militare, punctele slabe şi cele tari, dar mai presus de toate Hassan a învăţat să tacă şi să observe…
Nu a fost uitat nici de fostul său prieten ajuns vizir, care i-a facilitat şederea la curte până când din motive rămase necunoscute, Hassan a fost silit să plece spre Cairo, unde a fost primit cu mari onoruri în rândul comunităţii musulmanilor ismailiţi. În scurt timp a avansat atât de mult încât a atras simpatia Califului Mostansir, precum şi invidia generalului trupelor din Egipt.
În ciuda faptului că fusese desemnat de calif drept succesor la tron, Hassan a trebuit să fugă. Şeful armatei era totuşi un adversar mult prea puternic. Pe baza simpatiei populare de care se bucura în Cairo, Hassan a avut ideea îndrăzneaţă de a fonda un ordin secret care să acţioneze eficient pentru propagarea politică a minoritarilor ismailiţi în toate straturile societăţilor musulmane unde aceştia trăiau.
După multe aventuri, a trecut prin Alep şi Damasc pentru a-şi găsi refugiu în Persia natală care în ciuda unei conduceri sunnite, avea un popor care îmbrăţişase toate ramurile şi doctrinele şiite. Fire pragmatică şi vizionară, Hassan a ales drept cartier general, capitală şi loc de instruire al viitorilor săi adepţi, o locaţie inexpugnabilă situată în munţii sălbatici din nord-vestul Persiei. Este vorba de legendara fortăreaţă Alamut de mai târziu. Din acel loc, Hassan a răspândit gradual propria sa versiune modificată a doctrinei ismailite a fondatorului Nizar.

Bătrânul de pe Munte, antecamerele Paradisului şi asasinii fanatici

Nu se cunoaşte cu exactitate nici în prezent, dacă Hassan a construit fortăreaţa din temelii sau a refăcut cetatea pe ruinele unei construcţii anterioare. În orice caz, anacronicul lider de sectă musulmană a adaptat Alamutul astfel încât să corespundă nevoilor şi viziunilor sale. Nu avea nevoie doar de o fortăreaţă care să aibă strict rol de apărare şi respingere a salturilor duşmane, ci în egală măsură şi de un templu aparte care să reproducă o atmosferă iniţiatică deosebit de eficientă pentru minţile şi sufletele celor care aveau să-i fie adepţi. Pentru început, Sabbah şi-a trimis agenţii de influenţă în ţinuturile din împrejurimi pentru a intimida şi a obţine sprijinul populaţiilor locale.
Îşi petrecea existenţa la Alamut unde depunea eforturi considerabile pentru definitivarea propriei căi spirituale. Nu a mai părăsit niciodată fortăreaţa până la sfârşitul zilelor sale. Acolo, între zidurile masive şi perdelele grele de mătăsuri care ascundeau o lume tainică şi inaccesibilă celor mulţi, printre arome suave şi interioare luxoase, aveau să fie instruiţi unii dintre cei mai eficienţi şi originali asasini din istorie. Acolo, Hassan a reuşit să clădească o adevărată societate secretă strict ierarhizată şi compusă din ucigaşi fanatici, condusă de maeştri iscusiţi.
Hassan Ibn Sabbah s-a autointitulat „Bătrânul de pe Munte” (Sheikh al Jebel) şi era autoritatea supremă a întregii comunităţi din Alamut. Imediat sub el, în ordine ierarhică, era un număr de trei Mari Preoţi, sau Mari Propagandişti (Da’i-al-Kirbal ) care conduceau de facto cele trei mari provincii peste care se extindea autoritatea ismailiţilor. Sub autoritatea acestora era un mare grup de prelaţi comuni intitulaţi Rafiq (companioni), urmaţi de membri simpli denumiţi Lasiq (adepţi, aderenţi). Aceşti Lasiq-şi erau cei care se ocupau până în ultimul detaliu de instruirea, antrenarea şi îndoctrinarea Fidai-ilor, temuţii agenţi de sacrificiu, trimişi în misiuni, şi care aveau să fie cunoscuţi ulterior în toată lumea drept faimoşii Asasini.
Asasinii erau astfel pregătiţi încât deveniseră în egală măsură nişte ucigaşi extrem de eficienţi şi nişte gărzi de corp foarte căutate. Erau selectaţi încă din fragedă pruncie pe baza unor criterii fiziologice riguroase. De asemenea, conta foarte mult abnegaţia şi dăruirea personală precum şi originea socială a Fidai-lor, fiind preferaţi tinerii băieţi care proveneau din familii ismailite remarcate prin acte de credinţă şi fidelitate faţă de cauză.
Scrierile medievale, inclusiv notele călătorului Marco Polo, relatează că la ordinele exprese ale Bătrânului Muntelui, tinerii ucigaşi de mai târziu erau drogaţi în prealabil cu haşiş, după care erau aduşi în camere amenajate special, unde domnea luxul şi opulenţa. Acolo, tinerilor aflaţi deja în stări extatice provocate de amestecul puternic pentru minţile lor fragede dintre vaporii de haşiş şi îndoctrinarea religioasă, le erau prezentate haine scumpe, băuturi şi mâncăruri delicioase, precum şi tinere femei provocatoare şi senzuale.
Odată întorşi la realitatea cazărmile lor aspre, tinerilor li se explica că tocmai „meritaseră” o viziune a Paradisului în versiunea proprie a lui Hassan Ibn Sabbah, şi doar cei care aveau să se achite cu succes de misiunile primite, urmau să ajungă acolo. Este uşor de bănuit ce efecte aveau aceste iniţieri pentru nişte tineri băieţi aflaţi în pragul pubertăţii. Aproape toate misiunile de asasinări aveau să fie îndeplinite cu succes…
Cu ajutorul noilor sale arme vii, Hassan a început să ordone eliminarea tuturor rivalilor săi, de la politicieni la conducători de armate. Ca o regulă de aur, agenţii săi fanatizaţi nu au ucis niciodată oameni de rând…
Toţi viitorii asasini erau antrenaţi foarte bine atât în tactici şi metode a ucide cu arme sau cu mâinile goale, cât şi în studierea cu abnegaţie a textelor religioase, astfel încât fiecare trebuia să creadă că trăieşte intens Jihadul. Unii autori îi consideră adevăraţi Cavaleri Templieri ai Islamului, cu toate că această comparaţie este cumva forţată, chiar dacă asasinii de la Alamut trăiau într-o confrerie tip ordin cavaleresc cu trepte de iniţiere.

Categoria: Mistere

Lasa un comentariu




Daca vrei sa iti apara poza la comentariu, du-te la Gravatar.

* GorjDomino.com nu-si asuma raspunderea pentru continutul comentariilor dar isi rezerva dreptul sa le stearga pe cele pe care le considera jignitoare.
banner ad