Laurian Stănchescu: „Am lovit-o pe învăţătoarea mea şi i-am spart ochelarii!”

Laurian Stănchescu, scriitor gorjean, spune că încă îşi mai trăieşte copilăria chiar şi acum la vârsta de 56 de ani şi îi place foarte mult să privească dincolo de lucruri.  Mărturiseşte că este divorţat şi are o fată minunată pe care a botezat-o poetul Nichita Stănescu, acesta fiind unul dintre cei mai buni prieteni ai săi.

Care a fost cel mai mare vis împlinit al dumneavoastră?
Marile vise sunt ca marile iubiri, nu se împlinesc niciodată. Probabil aşa este natura noastră contradictorie, să se folosească de noi, şi noi să nu putem ajunge niciodată până la capătul naturii noastre.

Care a fost visul neîmplinit?
Marele meu vis neîmplinit a început încă de când am publicat prima poezie. Aveam 14 ani, iar în revista liceului a apărut poezia mea, eram fericit, visam să ajung unul din marii poeţi, ai cuvântului. Ca şi scriitor trebuie să găseşti în cuvânt, în permanenţă, materii noi, pentru că aşa duci viziunile despre cuvânt din ce în ce mai departe. Cred că am să mor şi nu o să găsesc acea materie primordială a cuvântului.

Aveţi regrete?
Regrete nu. Probabil nişte mâhniri sau amărăciuni care au trecut prin sufletul meu, unele chiar au mai rămas. Însă vorbeam mai devreme de împliniri şi, zic eu, că am reuşit mai multe lucruri, cum ar fi: am reuşit să fiu tradus în lumea arabă, am reuşit să fiu tradus într-o antologie românească în Coreea, sunt tradus în mai multe limbi străine, particip şi am participat la festivaluri internaţionale. Am primit premii naţionale şi internaţionale, dar astea nu înseamnă prea mult, dar nici regrete nu am.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Eu m-am născut în trei locuri deodată, adică odată cu naşterea tatălui meu în Balta la Mehedinţi, m-am născut odată cu naşterea mamei mele în Dragoteşti, Gorj, şi am mai avut o naştere, personală, pe 5 noiembrie 1954 în Strehaia. Este probabil cea mai minunată întrebare pe care mi-a pus-o cineva, este o întrebare care mă răscoleşte. Am avut o copilărie de căutător, a tot felul de lucruri. Îmi plăcea încă de mic ca lucrurile pe care le privesc, să văd dincolo de ele, adică miezul lor. Mai fugeam de acasă, uneori, spre Bucureşti. Țin minte, eram foarte tânăr, când deja scrisesem câteva caiete pline cu versuri. Iar într-o seară m-am hotărât să mă duc la Adrian Păunescu, cu care acum sunt în relaţii minunate. Nu aveam bani aşa că am luat o paletă de tenis şi ceasul mamei şi m-am dus la vecinul meu, i le-am vândut şi apoi am plecat la Bucureşti.  Când am ajuns la Adrian mi-a luat poeziile şi a publicat una în ”Flacăra”.  Ai mei erau disperaţi, anunţaseră poliţia, şi asta a fost prima mea aventură, care s-a terminat cu o singură palmă dată de tatăl meu. În consecinţă, eu cred că nu se termină niciodată copilăria noastră.

Care a fost cea mai mare trăsnaie pe care aţi făcut-o în copilărie?
Trăsnăi în copilărie, nu am prea făcut. Nu mi-a rămas nimic în minte, memorabil. Însă cred că ar fi una, când eram la şcoala generală, şi am lovit-o, din greşeală, pe învăţătoarea mea cu un bulgăr de zăpadă. Țin minte că i-am spart ochelarii şi a căzut în genunchi în urma loviturii. Însă nu am primit mustrări, pentru că totul a fost din greşeală, eu doream să lovesc un coleg. (râde)

Unde aţi făcut liceul şi facultatea şi cum a fost acea perioadă de adolescenţă?
Liceul l-am început la Strehaia, l-am continuat la  Filiaşi şi l-am terminat la Craiova. Am schimbat atâtea licee pentru că nu puteam să mă aliniez cu regulamentul fiecăruia, eram mai rebel şi de aceea am schimbat atâtea. Am început două facultăţi, ţin să precizez că de fiecare dată am intrat primul, dar ideea mea era de a scrie, şi de fiecare dată renunţam. Până la urmă am zis că nu se poate să nu termin nicio facultate, aşa că am absolvit Facultatea de Drept.

Sunteţi căsătorit?
Am fost căsătorit cu o doamnă, s-a născut o fetiţă absolut minunată, Hristea o cheamă, pentru că a botezat-o Nichita Hristea Stănescu şi, bineînţeles, îi poartă numele. Divorţul s-a petrecut cu foarte, foarte, mult timp în urmă. Și mărturisec pentru prima dată de ce m-am despărţit de mama fetiţei mele. Era într-o seară în casă şi tatăl fostei mele soţii, mi-a zis că poeziile pe care le publicam eu în acea vreme erau… citez ” Literatura este o treabă pentru beţivi, şi prietenul tău, Nichita Stănescu, este unul din cei mai mari beţivi din ţară, şi tu o să ajungi un beţiv şi un ratat.” şi l-a înjurat pe Nichita Stănescu. Acest lucru l-am luat ca pe o răutate, care nu trebuia să se petreacă. Însă Nina, aşa o cheamă pe fosta mea soţie, a fost de acord cu el şi a zis: ”Da, aşa este îţi pierzi vremea cu acest beţiv” şi nu era nimic adevărat. Iar eu, atunci, i-am spus fostei mele soţii că din acea clipă nu mai stau în casă şi plec. Și asta a fost tot.

O să vă refaceţi sau v-aţi refăcut viaţa?
Stau de 18 ani cu o doamnă minunată, care este ardeleancă. Lucrurile între noi au căpătat, un înţeles, în sensul că viaţa merge înainte. Am grjă ca relaţia noastră să meargă minunat.

Care a fost cel mai nefericit eveniment din viaţa dumneavoastră?
Cel mai nefericit şi îngrozitor de trist a fost moartea părinţilor mei. Nu pot să mă despart niciodată de moartea lor şi, drept urmare port în permanenţă cu mine un săculeţ cu pământ de la ei. Nimic nu mă mai poate neferici sau mâhni mai tare decât moartea lor.

De cine vă este cel mai dor?
Chiar de ei, de părinţii mei.

Dacă ar fi să daţi un sfat cuiva, care ar fi acela?
I-aş spune să fie sincer până la capăt, cu toată lumea din jurul lor. Pentru că prin sinceritate nu devii slab, ci devii un om firesc şi puternic care nu are absolut nimic de ascuns şi de pierdut.

Aveţi un motto pe care îl urmaţi?
Nu am niciun motto pe care îl urmez. Pentru că viaţa te învaţă să treci prin fel de fel de lucruri neprevăzute şi nu te poţi lua după aceste lucruri fixe.

Credeţi în Dumnezeu?
Cred în această Putere Universală, nu ştiu dacă se chemă Dumnezeu.

Vă rugaţi des?
Da, mă rog des şi intru foarte des în biserică. Mă simt foarte bine în acest lăcaş sfânt.

Dintre cărţile pe care le-aţi scris, care este cea mai apropiată de sufletul dumneavoastră?
Toate cărţile pe care le-am scris sunt apropiate de sufletul meu. După părerea mea, scrisul poate fi demistificat, eu nu cred că există un har al scrisului. Sunt foarte atent la oamenii din jurul meu şi la cei cu care vorbesc, pentru că oamenii scriu vorbind. Dacă ei şi-ar pune vorbirea într-un mozaic ar observa că acel mozaic este şi în faţa scriitorului. Numai că scriitorul aşază acele cuvinte din mozaic într-un anumit fel. Nu e foarte mare diferenţă între scrisul scriitorului şi scrisul vorbit al celorlalţi. În consecinţă, nu pot face diferenţă între cărţile mele cum nu pot face diferenţă între bătăile inimii mele.

Cum ar arăta o seară perfectă pentru dumneavoastră?
O seară perfectă… această întrebare îmi aduce aminte de un vers al lui Nichita” Ce cub perfect ar fi fost acesta, de n-ar fi avut un colţ sfărâmat ?”, toate serile perfecte ar trebui să aibă un colţ sfărâmat.

Pe unde aţi călătorit şi ce zonă v-a plăcut cel mai mult?
Eu călătoresc prin toată ţara, pentru că avem o ţară foarte frumoasă şi minunată.

Ce fel de muzică ascultaţi?
Îmi place muzica autentică românească, îmi place să îl ascult pe Tudor Gheorghe, pe Grigore Leşe, îmi place muzica din care străbate esenţa şi puterea neamului românesc. Îmi plac cântecele vechi despre moarte, dar acelea care transmit cheia morţii şi cheia vieţii.

A consemnat Alina Albulescu

Categoria: Interviu

Tags: featured, Laurian Stănchescu