Povestea lui Pazvante Chioru’

Acum mai bine de 200 de ani isprăvile unui paşă rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au păstrat până în zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gândul la o perioadă istorică îndepărtată şi anacronică. Puţin se cunoaşte în prezent despre personajul istoric Pazvante. Viaţa şi isprăvile sale au fost însă strâns legate de suferinţele românilor de pe malurile Dunării, iar sfârşitul său a fost pe măsura vieţii sale…

Băiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se năştea într-un sătuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a cărui faimă de mai târziu va străluci puţin dar intens în noianul de intrigi şi taifasuri care zugrăveşte perfect imaginea unui Imperiu Otoman a cărui stea începea să apună. Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuţul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă şi un caracter pestriţ şi maleabil cum numai Balcanii puteau da naştere în acele vremuri. Există o sursă conform cărora Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuţi la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiţi de taxele comerciale percepute de turci cetăţenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneşti. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale oraşului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivaţie a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul său era născut în Bosnia din tată turc şi mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari şi turci. Tipic balcanic!

Politichie, şmecherie, tâlhărie…

Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioţi care parazitau Ţara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge şef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureşti, oferindu-şi serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenţa şi ambiţia nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani şef al gărzilor personale de arnăuţi ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracţie pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască şi să se împrietenească cu renumitul poet revoluţionar grec de origine aromână, Rigas Feraios. Atras de frumuseţea domniţelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o aşa numită jupâniţă Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ţinut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social.

Creează un stat independent

Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia să creează un stat independent cu capitala la Vidin şi se autoproclamă paşă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relaţii diplomatice cu toate ţările din jur, ajungând chiar să-şi deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munţii Balcani, cetatea Belgradului şi oraşul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată monedă proprie care pe o parte îl înfăţişa, iar pe cealaltă avea gravată puşcăria din Sofia.

Jaf şi durere în Valahia

Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante astfel încât, în anul 1798, trimite o expediţie militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kukuc. În mod bizar, armata lui Kucuk nu reuşeşte să cucerească Vidinul şi, implicit, să-l captureze pe Pazvante. În vara aceluiaşi an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante şi se hotărăşte să-l numească, în sfârşit, paşă de Vidin, impresionat de ambiţia de neoprit a băiatului din Balcani. Stăpânit de o sete nestinsă de bani şi bunuri, Pazvante înteprinde unele dintre cele mai crunte expediţii de jaf şi distrugere din întreaga istorie a Ţării Româneşti. Bolnav de ură, nu se mulţumeşte cu jefuirea satelor şi târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor şi uciderea bărbaţilor, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum şi la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Ţara Românească. În anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc şi incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Această situaţie a dus la un fapt straniu: depăşit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi îşi cere singur automazilirea! În ianuarie 1802, Bucureştii sunt terorizaţi la aflarea veştii că Pazvante şi-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Şuţu fuge şi ordonă garnizoanei de arnăuţi albanezi să apere oraşul.

Mort de mâna Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil, şi din nefericire pea puţin cunoscut al Istoriei Românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reuşesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc şi erou naţional, Iancu Jianu, organizează o serie de incursiuni de urmărire şi pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleştări ajunge să se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea răbunării, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanţă de garda sa personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reţinută în unele balade, celebre atât în România cât şi în Serbia şi Bulgaria. Sfârşitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al oraşului Vidin, din ordinul sultanului, variantă puţin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne varianta morţii sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că şi-a îndeplinit dorinţa de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nicio referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită şi în zilele noastre.

www.descopera.ro

Categoria: Mistere

Tags: Pazvante Chioru